Ion Dodu Bălan

Această pagină conține citate din Ion Dodu Bălan.

Citate

Despre Octavian Goga

„Omul din poezia lui Goga cunoaște ceva mult mai puternic decât soarta și anume legea veche, în sens de tradiție, de «obicei al pământului», de experiență colectivă, de solidaritate în fața aceluiași destin istoric. Legea veche e un fel de destin, creat însă de oameni, de istoria însăși, care, deși pare tiranic dominantă, este virtual dominată de ei, printr-o nedezmințită forță morală. Legea veche, «legea românească», reprezintă criteriul etic fundamental în poezia lui Goga: ea e substanța existenței etnice. Dragostea de lege a luminat «cărările pribege» ale poporului «prin potopul veacurilor negre». De aceea, spune un biet bătrân, nu e un păcat mai mare «Decât să-ți lepezi legea ta». Căci ea dă poporului credința în propria lui valoare și de aceea oamenii învățați «așteaptă să se nască | Un tânăr erai coborâtor | Din legea românească», pentru a-și împlini și domina destinul istoric (...)

Ca mai toți dezrădăcinații, Goga nu realizează foarte exact în versurile sale imaginea concretă a libertății. E mai mult o fantomă imprecisă a libertății, în vagul acela sibilinic, misterios. Adeseori el caută libertatea și salvarea în trecut, într-un fel de paradis pierdut. De aici, nu o dată, nota arhaică și cultul legii vechie românești în versurile lui, pe care nu și-o putea reprezenta prea concret. Uneori ea pare a se identifica intim cu ea însăși existența noastră, cu pământul și istoria noastră, cu modul nostru de a fi, a gândi și a simți. Legea veche românească dădea dimensiunea vremurilor «mai mari la suflet», de aceea «domni vicleni jurau pe spadă să sfarme sfânta noastră lege» (Oltul). Ideea de soartă subliniază odată în plus pe aceea că țăranul din poezia sa e un rob al pământului, aflat în stăpânirea celor ce nu-l muncesc; el este, însă, totodată, în limbajul simbolic, cu rezonanță de Apocalips, «înfricoșatul crainic, izbăvitor durerilor străbune». (...)

Continuând tradițiile literaturii noastre populare și culte, Goga s-a arătat totodată deosebit de receptiv înnoirilor în artă, lăsând să pătrundă, peste un fond de poezie tradițională, romantică și semănătoristă, semnificative influențe simboliste, și mai cu seamă în ultimele sale volume. Dacă în volumele de versuri «Poezii» (1905), «Ne cheamă pământul» (1909), Goga se afirmă ca un poet al maselor, preocupat în chip exclusiv de cântarea unor realități naționale și sociale, în volumele «În umbra zidurilor» (1913) și postumul «Din larg» (1939) are loc o deplasare a centrului de interes, o lărgire sensibilă a registrului său artistic, poetul întâlnindu-se, aci, cu obsesii și motive familiare ale poeziei simboliste și post-simboliste, centrate în cea mai mare și semnificativă parte a lor pe exprimarea unei anume alienări a artistului:

«În mine se petrece-o agonie,

Ca într-o tristă casă solitară
În sufletu-mi bătut de vijelie

Eu văd un om ce-a început să moară ...»

(...) Din poetul maselor populare, cântăreț al nădejdilor temerare, Goga devine tot mai mult poetul propriei sale dureri și-al proriilor lui înfrângeri. În versul său nu mai freamătă în aceeași măsură durerile și aspirațiile mulțimii, nu se mai frânge amarul altora, nu mai dor străine doruri, lumea întreagă nu-și mai leagă, ca altădată, «de glasul lui plânsoarea ei» («Eu știu un basm»). Sunt, firește, și excepții - cum arătam - în ciclul «În sat», dar prea puține, pentru ca să poată constitui o notă dominantă.

Zbuciumat și chinuit de pustiul pe care izolarea în sine i l-a adus, poetul încearcă adeseori să revină la «coarde vechi», dar e «în zadar», fiindcă sufletul lui e ca o casă goală, în ungherul căreia străjuie înfiorătoarea inscripție: «Stăpânul a plecat de-acasă!» (Pustiu). Această golire sufletească a poetului sună obosit și-n poezia sa, de factură însă eminesciană, însemnând pentru el o apăsătoare tragedie, care-i deșteaptă setea de moarte («În noapte»). (...)

După refugiul în trecut și în viitor, se conturează, acum, o a treia dimensiune a liricii sale: refugiul în subiectivitate. Se manifestă, astfel, preocuparea pentru eu-l propriu, izolat de colectivitate, aspirația spre singurătate, cum mărturisește poetul în simbolica poezie «Din larg», care împrumută titlul volumului postum (...).

E un zbucium sincer și dureros, care-l urmărește pe Goga în clipele de liniște, îl mustră și-l înspăimântă. E un regret care generează o poezie intimă, de o sfâșietoare dramă. Poetul e tulburat de trecerea ireversibilă a timpului, căci «... anii trec și glasul lor s-aude | Tot mai încet și tot mai departe» («De profundis»).“

'