Deschide meniul principal

Wikicitat β

Nichita Stănescu

poet și eseist român

Nichita Stănescu - poet și eseist român.

  • Cu inima-n silabe.
  • Frig din exces de căldură! Frică. Ca și cum ai ține lipit de suflet un melc scârbos care fără să fii tu e totuși tu. Spaimă. Ca și cum ai fugi de ceea ce ți-e silă, în interiorul silei. Departe de tine, în propriul tău lăuntru, Tu cu alte ziduri. (Respirări, 1982)
  • Mă doare surd, mă taie versul, cum simți nevoia să te piși. (Ars Poetica)
  • Numai viața mea va muri pentru mine-ntr-adevăr, cândva. Numai iarba știe gustul pamântului. Numai sângelui meu îi e dor de inima mea cand o părăsește. (Trist cântec de dragoste, vol. Dreptul la Timp, 1965)
  • Nu ne putem trage de șireturi, fiindcă eu mă port desculț.
  • Perfecțiunea nu atrage atenția.
  • Poetul, ca și soldatul, nu are viață personala.
  • Poetul nu are biografie: biografia lui este de fapt propria lui operă, mai bună sau mai rea, mai măreață sau mai puțin măreață.
  • Sfânt în om este sentimentul. El este în om și în afara lui în același timp. Sentimentul este hrana cu care el satură foamea secundelor pe care le are de trăit. Este un fel de nutreț interior pentru un cal încă și mai interior. Un fel de gură locuind în centrul unei pâini. Un ierbivor interior ierbii.(Ce este omul pentru marțieni?)
  • Una din pricinile pentru care marile idei sunt amorale este aceea că nu se indică starea de spirit a celui care le-a gândit. (Respirări, 1982)

Invizibilul soare, antologie, 2007Modificare

Volumul "Sensul iubirii", 1960

  • (Timp suspendat, ție, copilărie, văzduhu-ți lingea talpa și gleznele}. Cum răsăreai sub arțar,copilărie, cu genunchii și gleznele!...("Mister de băieți").
  • Eu te iubesc cu dragostea ochiului pentru ochiul lui geamăn, cu dragostea mâinii pentru cealaltă mână, cu dragostea gândurilor pentru cuvintele în care se scufundă întocmai...("O viziune a păcii")

Volumul "O viziune a sentimentelor", 1964

  • Leoaică tânără, iubirea mi-a sărit în față. Mă pândise-n încordare mai demult. Colții albi mi-i-a înfipt în față, m-a mușcat,leoaica, azi de față. ("Leoaică tânără, iubirea")
  • Trece-o planetă și-o întreb cine e, ce e.Și-apoi mă mir că întreb. Ar trebui eu însumi să fiu întrebare, ca să m-audă altcineva decât mine.("De-a sufletul").
  • Sunt un om viu.Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin. Abia am timp să mă mir că exist, dar mă bucur că sunt.("Sunt un om viu")
  • Nu mă realizez deplin niciodată, pentru că am o idee din ce în ce mai bună despre viață.(idem)
  • Cu greu mi-aș putea imagina un pământ pustiu rotindu-se în jurul soarelui....(Poate că există pe lume astfel de versuri. (idem)
  • E un spectacol de neuitat acela de-a ști, de-a descoperi harta universului, în timp ce privești o fotografie din copilărie!(idem)
  • Îmi descifrez papirusul vieții plin de hieroglife și ceea ce pot comunica acum, aici, după o descifrare anevoioasă, dar nu lipsită de satisfacții, e un poem închinat păcii.(idem).
  • Doar chipul tău prelung, iubito, lasă-l așa cum este, răzimat între două bătăi ale inimii mele, ca între Tigru și Eufrat.(idem)
  • Ce bine că ești, ce mirare că sunt!Două cântece diferite, lovindu-se , amestecându-se, două culori ce nu s-au văzut niciodată, una foarte de jos, întoarsă spre pământ, una foarte de sus, aproape ruptă în înfrigurata, neasemuită luptă a minunii că ești, a întâmplării că sunt.("Cântec")
  • Clipele erau mari ca niște lacuri de câmpie și noi nu mai conteneam traversându-le. Ora își punea o coroană de nori, liliachie. Ți-aduci aminte suflete de-atunci, tu, gândule? ("Cu o ușoară nostalgie")
  • Mă tem că n-am să te mai văd, uneori, că or să-mi crească aripi ascuțite până la nori, că ai să te ascunzi într-un ochi străin, și el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.("Emoție de toamnă")

Volumul"Dreptul la timp", 1965

  • Îmi învățam cuvintele să iubească, le arătam inima și nu mă lăsam până când silabele lor nu începeau să bată.("Ars poetica").
  • ....tot ce-i mai neînvins în el, mai tare, mai solemn, sau transparent, se lasă străbătut,adâncit în străfunduri miraculoase, prin care frumoase cuvinte, ca niște pești din platină, dau elegant din coadă. Oho, dar deodată totul dispare; rămâne numai papirusul, hârtia, piatra,soldatul execută ordinul sergentului, rigida mână ascultă de rigidul suflet. ("Geneza poemului").
  • Bucuros de minuni surâdeam pentru doi, pentru trei, pentru toți semenii mei.O, voi ficțiuni, dulce lemn de tei.("Cântec (Ficțiunile adolescenței").
  • Noi, locuitorii acestei secunde suntem un vis de noapte, zvelt, cu-o mie de picioare alergând oriunde. ("Cântec").
  • Această mare e acoperită de adolescenții care învață mersul pe mare, mai rezemându-se cu brațul de curenți, mai sprijinindu-se de-o rază țeapănă, de soare.("Adolescenți pe mare").

Volumul "Elegii(Cina cea de taină)",1966

  • El începe cu sine și sfârșește cu sine, Nu-l vestește nici o aură, nu-l urmează nici o coadă de cometă.(Elegia întâi închinată lui Dedal, întemeietorul vestitului neam de artiști al dedalizilor).
  • Spune Nu doar acela care-l știe pe Da. Însă el, care știe totul, la Nu și la Da,are foile rupte.(idem).
  • Ai grijă, luptătorule, nu-ți pierde ochiul, pentru că vor aduce și-ți vor așeza în orbită un zeu și el va sta acolo împietrit, iar noi ne vom mișca sufletele slăvindu-l...Și chiar și tu îți vei urni sufletul slăvindu-l ca pe străini.(Elegia a doua, getica, lui Vasile Pârvan).
  • Copacii ne văd pe noi, iar noi pe ei. Ca și cum s-ar sparge o frunză și-ar curge din ea o gârlă de ochi verzi.( Elegia a treia, "Criză de timp").
  • Se arăta fulgerător o lume mai repede chiar decât timpul literei A. Eu știam că ea există, deși văzul dinapoia frunzelor nici n-o vedea. Râdeam în starea de om atât de iute, că mă loveam de propriul meu trup, cu durere, mirându-mă foarte că-l am.("Contemplare").
  • Dar peste tot în mine sunt ruguri în așteptare și ample , întunecoase procesiuni cu o aură de durere. Durere a ruperii-n două a lumii, ca să-mi pătrundă prin ochii, doi.Durere a ruperii-n două a sunetelor lumii, ca să-mi lovească tâmplele, două. Durere a ruperii-n două a mirosurilor lumii, ca să-mi atingă nările, două.( A para elegie, "Lupta dintre visceral și real").
  • N-am fost supărat niciodată pe mere că sunt mere,pe frunze că sunt frunze, pe umbră că e umbră, pe păsări că sunt păsări.Dar merele, frunzele, umbrele, păsările s-au supărat deodată pe mine. Iată-mă dus la tribunalul frunzelor, la tribunalul merelor, umbrelor, păsărilor, tribunale rotunde, tribunale aeriene, tribunale subțiri, răcoroase. Iată-mă condamnat pentru neștiință, pentru plictiseală, pentru neliniște, pentru nemișcare...Stau în picioare, cu capul descoperit, încerc să descifrez ceea ce mi se cuvine pentru ignoranță...(A cincia elegie, "Tentația realului").
  • Stau între două gropi și plouă mărunt și apa roade cu dinții de șobolan înfometat. Stau cu o lopată în mână între două gropi și nu pot , în ploaia măruntă, să aleg prima pe care voi astupa-o cu pământul mușcat de ploaia măruntă.( A șasea elegie, "Afazia").
  • Trăiesc în numele păsărilor, dar mai ales în numele zborului, Cred că am aripi, dar ele nu se văd.Totul pentru zbor. Totul, pentru a rezema ce se află de ceea ce va fi.(A șaptea elegie, "Opțiunea la real").
  • Ea mi-a spus, văzând lucrurile fixe ale alcătuirii mele: Aș vrea să fugim în Hiprboreea și să te nasc viu, asemenea cerboaicei, pe zăpadă, în timp ce aleargă și urlă cu sunete lungi atârnate de stelele nopții.(Elegia a opta, hiperboreeana).
  • "Sinele" încearcă din "sine" să iasă, ochiul din ochi, și mereu însuși pe însuși se lasă ca o neagră ninsoare de greu.Dintr-un ou într-unul mai mare la nesfârșit te naști, nezburată aripă. Numai din somn se poate trezi fiecare,- din coaja vieții nici unul, niciodată.(Elegia oului, a noua).
  • Dar eu sunt bolnav.Sunt bolnav de ceva între auz și vedere, de un fel de ochi, un fel de ureche neinventată de ere. (Elegia a zecea, "Sunt").
  • Mă doare că mărul e măr, sunt bolnav de sâmburi și de pietre, de patru roți, de ploaia măruntă, de meteoriți, de corturi, de pete. (idem)
  • Centrul atomului mă doare și coasta care mă ține îndepărtat prin limita trupească de trupurile celelalte și divine. (idem).
  • Totul este atât de perfect în primăvară, încât înconjurându-l cu mine iau cunoștință de el, ca despre o răsărire de iarbă mărturisită de cuvintele gurii care le rostește mărturisită de gura inimii, de inima sâmburelui ei, ce în el însuși nemișcat, aidoma sâmburelui pământului care-ntinde jur împrejurul lui o infinitate de brațe ale gravitației. (A unsprezecea elegie, "Intrarea-n muncile de primăvară").

Volumul " Obiectele cosmice (Alfa)",1967

  • Numai cuvintele au ființă, numai ele există, există fugind speriate de moarte, de lucruri. ("O, lucrurile").
  • Cuvintele fug, se fac străvezii, lucrurile stau, se fac vizibile. O lucrurile, exacerbare a vidului. (idem).
  • Gândesc un loc pustiu, dar pustiul e plin de ființe pustii. Frunzele sunt pline de ființe înfiorate.Privirile pline de ființe polare. Luminile de ființe luminoase. ("Elogiu")

Volumul "Oul și sfera", 1967

  • Prietenii tăi, prietenele mele ne fac loc. O tonă de zăpadă peste noi se răstoarnă. Murim înghețați. Din nou numai pletele în primăvară ne-mpodobesc scheletele. ("Ritual de primăvară").
  • El îmi spuse:scrisul este un mod de a încetini gândirea, de a desena primitiv chipul ființelor fără de chip, degetele pipăitului pur- cel care a fost mai dinainte de crearea degetelor și a lucrurilor.("Arta scrisului").

Volumul "Laus Ptolemaei",1968

  • Eu cred că pământul e plat asemeni unei scânduri groase...că soarele nu răsare mereu în același loc și nici nu răsare același soare, ci cu totul altul după noroc mai mic sau mai mare. ("Câmp").
  • Prima literă a oricărui cuvânt se află în trecut,- ultima literă de asemeni. Numai trupul cuvântului e în prezent.("Împotriva cuvintelor").
  • Cuvintele tristele jumătate Timp - jumătate lucruri, atât de lucruri încât nelămuresc timpul, atât de timp încât adumbresc lucrurile. (idem).
  • Jalnică, tristă explozie- încât îmi vine să strig: "iubito", "iubito", rămâi înainte-mi, iubito, lasă-mi cuvintele să se izbească de tine, ca să se-ntoarcă la mine.(idem).

Volumul "Necuvintele", 1969

  • Cine ești, tu A? tu cea mai omenească și cea mai absurdă literă, o, tu, sunet glorios!...Tu-mi dansezi prin gură când mor și sunt aidoma soldatului ridicat și împins din spate de creșterea ierbii spre cer;și vreau să nu mai exiști ca să fiu liber de vorbire;... Nu să alerg, ci să plutesc, să trec prin fluvii ca prin raze fără materie, ale căror maluri sunt urechi surde.("Pean").
  • Mănânc libelule pentru că sunt verzi și au ochi negri, pentru că au două rânduri de aripi transparente pentru că zboară fără să facă zgomot pentru că nu știu cine le-a făcut și de ce le-a făcut pentru că sunt frumoase și suave, pentru că nu știu de ce sunt frumoase și suave; pentru că nu vorbesc și pentru că nu sunt convins că nu vorbesc.("Mâncătorul de libelule").

Volumul " Un pământ numit România", 1969

  • Visez acest laser lingvistic care să taie realitatea de dinainte, care să topească și să străbată prin aura lucrurilor. Acel cuvânt îl visez care a fost la începutul lumilor lumii, plutind prin întuneric și despărțind apele de lumină.("Necuvinte").
  • Strigăt de moarte. Strigăt de naștere. Rând pe rând lasă inima pietrelor în zdrențe. Mă deschid înapoia altui timpan. Sunetele n-au copilărie. Mă nasc și mă-ngân simultan într-un strigăt de naștere, de agonie.("Strigăt schimbat"}.
  • Nu am nimic.Al meu nu este totuna cu mine. Numai "însumi" există, iar eu nu pot să am decât ceea ce există.
  • Nu pot să am nimic. Tot ceea ce nu este "însumi" nu există. Din infinitul de "însumi" și "însumi" și "însumi" eu sunt unul dintre acei "însumi", Între primul "însumi" și celălalt pun un ceas de buzunar ca o falsă distanță;
  • Nu pot să am nimic. Tot ceea ce am și nu este "însumi" devine ceas între "însumi" și "însumi". Nu pot să am am decât ceea ce au toți, acel ceva pe care l-ar avea toți absolut toți-....stelele când devin "însumi", copacii când sunt "însumi, pietrele când sunt "însumi", restul e o mașinărie de ceas.("A poseda").

Volumul " În dulcele stil clasic",1970

  • Norii erau pleoape zdrențuite dezvelind acel albastru iris și portocaliu.
  • Atunci am înțeles cu toții că începuse să răsară marele, invizibilul soare.
  • Cuvintele ni se aprinseră cu flacără înceată și înaltă.("Invizibilul soare").
  • Adevărata mână n-o întind. Nu ating cu ea decât cuvintele. Altfel copacul atins, de mirare s-ar trage în sine însuși cum se trage în sine însuși cornul de melc și ar deveni un punct. Nici prietenii nu mi-i ating. Nici soarele, nici stelele, nici luna. Nu ating nimic. Deși urăsc punctul, Doamne, locuiesc într-un punct.("Fel de sfârșit").
  • Scot sângele ștampilat la vedere. Mi se dă drumul...De ce vrei să treci, m-a întrebat moartea. Sunt liber, i-am răspuns, așa că n-am chef să-ți răspund. Ea a stat un timp descumpănită, apoi mi-a dat drumul...Am pe mine toate ștampilele. Dacă vreți să știți, eu, unul, sunt în ordine, mi se dă drumul.("Ausweis").
  • Bun, dar cu noi cum rămâne? Ei au fost mari, tragici, sfinți...Ei au mâncat pâine, părinților noștri le-au fost părinți...Lor le-a fost frig, au pătimit, au mers prin zăpadă, prin noroi, ei au murit și s-au nemurit. Noi trăim , cu noi cum rămâne? S-a hotărât ceva? S-a hotărât? Când anume și ce anume? Suntem, dar ne este urât.("Din nou, noi").

Volumul " Belgradul în cinci prieteni",1971

  • Eu aș putea s-o omor cu o singură lovitură. Ea râde spre mine, ea surâde. Ea ridică spre ochii mei ochii ei strălucitori. Ea întinde mâna spre mine, ea scutură surâzând, râzând pletele negre. Dar eu aș putea s-o omor cu o singură lovitură.("Frica").
  • Poetul ca și soldatul nu are viață personală. Viața lui personală este praf și pulbere...Să nu-l credeți pe poet când plânge. Niciodată lacrima lui nu e lacrima lui.El a stors lucrurile de lacrimi. El plânge cu lacrima lucrurilor...Feriți-vă să-i spuneți ceva poetului.Mai ales feriți-vă să-i spuneți un lucru adevărat. Dar și mai și, feriți-vă să-i spuneți un lucru simțit. Imediat el o să spună că el l-a zis, și o să spună într-așa fel încât și voi o să ziceți că într-adevăr el l-a zis. Dar mai ales eu vă conjur, nu puneți mâna pe poet! Nu, nu puneți niciodată mâna pe poet!....Și nici nu merită să puneți mâna pe el....Poetul ca și soldatul nu are viață personală.("Poetul ca și soldatul")
  • Tragem la sorți cu inima smulsă dintr-un străin... Și unde este Omul cu M mare? Unde să fie? În moarte.Dacă trageți la sorți cu inima lui unde vreți să fie? Omul cu M mare se află în moartea cu m mic.("Tragere la sorți")
  • Urlă în mine inima ca pasagerul lucid într-un avion ce se prăbușește în flăcări. Eu ard, ea urăște, eu sunt dus, ea se duce...O, trup în trup, moartea mea este o floare în mâna unei morți cu mult mai mare.("După întoarcere").

Volumul " Măreția frigului (romanul unui sentiment)",1972

  • Din nou ni se va face dor de ceva sau de cineva, din nou vom tăcea numai din spaima aceea că ar putea un liliac să zboare peste litera A.("Intimidare")
  • Poetul, cu un șoim pe umăr, intră în cetate.El se simte foarte tulburat. Nu-l vede nimeni pe poet. Unii nu-l văd pentru că nu au vedere. Alții nu-l văd pentru că nu au inimă.În fine restul nu-l văd pentru că nu sunt. Poetul merge pe strada cea mare. Du-te dracului, îi suflă șoimul de pe umăr, du-te dracului de prost, îi suflă șoimul de pe umăr. Poetul se face că n-aude nimica. Am văzut cu ochii mei un poet intrând în cetate. El ținea în mâna dreaptă, în pumnul lui drept, un șoim sugrumat.("Orfeu în vechea cetate").

Volumul " Epica magna",1978

  • Alergam atât de repede încât mi-a rămas un ochi în urmă care singur m-a văzut cum mă subțiam,- dungă mai întâi, linie apoi..,Nobil vid străbătând nimicul, rapidă parte neexistândă traversând moartea.("Finish").
  • A fi mic, a fi număr, a avea ochi e numai o prăbușire din infinit. Un infinit care cade din infinit.Prima mărime peste zero este infinitul. Mai mare peste nimic este totul. Stăm pe un cap de zeu fără să știm. Virușii stau pe noi fără să știe...trece o pasăre magnetică, leneșă, statică În liniște, când dă din aripi parcă se deschid ferestre. Ba nu , se aud cum se deschid ferestre de parcă o pasăre moale ar zbura leneșă. Ba nu, aripa păsării parcă deschide ferestre...aripile ei sunt ferestre. Da.("Anatomia, fiziologia și spiritul")
  • Toți cei din curte, deodată, neliniștiți, am simțit prezența aripii. Acest lucru s-a întâmplat într-o luni după- amiază, acum un an.De atâta vreme, mai ales seara, fără să ne spunem unul altuia ceva, mai ales seara, seară de seară, am simțit prezența neliniștitoare a aripii printre noi cei din curte. Abia acum, după un an de zile plecând în grabă din casă, chemat de un pacient,i-am simțit brusc, în spinare, adierea rece.("Fulgerul și frigul").
  • Încă nu pot să înalț un imn liniștii pe care mi-o doresc și de care mi-este foame. Nici o casă în care an stat nu m-a ținut prea mult înlăuntrul ei. Aș vrea să pot să locuiesc în propriile mele cuvinte, dar îmi atârnă greoi prin ușile lor trupul spre regnul animal.("O confesiune").
  • De mult negru mă albisem de mult soare mă-nnoptasem de mult viu mă mult murisem de visare mă aflasem. Vino, tu, cu tine toată ca să-ntruchipăm o roată.("Dezîmblânzirea").
  • Eu nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbește.("Autoportret")
  • Se urâțise trupul meu gândit, cuvintele erau spuse într-o limbă străveche și barbară. A trăi devenise am trăit,- începuse ceva din sinea mea să moară. O pată de umbră m-a traversat, era numai de la un vultur în zbor ce-ntrerupea minunat locul în care m-am născut, de cel în care o să mor. Cine te-a plâns cu ochiul lui pe tine , soare, lacrimă arzătoare? ("Cântec").
  • Dragule, caută să te însoțești ca să nu rămâi prea singur. Vei vedea și tu atunci când vei iubi, cine îți va fi soața așa cum arborele cel mare, pe timpul soarelui în toi, vede care îi este umbra.("Învățăturile cuiva către fiul său").
  • În timp de durere, lasă-te singurătății. Și cerul se acoperă cu nori când plouă.(idem).
  • Orice sărbătoare este masa pe care cel care a învins îl mănâncă,în talgere de aur, pe cel învins.(idem).
  • Dragule, dacă te oprește oricine altcineva din mersul sau din somnul tău, ca să întrebe cu sărut sau cu urlet cine ești, tu nu-i răspunde pentru că tu nu știi cine ești și pentru că cel ce te întreabă îngrozitoarea întrebare "cine ești?" te întreabă cu gând ascuns să te piardă... Și în hohote,- cine ești, știindu-te, să nu mai poți să fii. Deci taci din gură când nu mai ai ce spune!(idem).
  • Despre fericire, dragule, nu pot să-ți spun decât foarte puține cuvinte, bunăoară:Cel mai miraculos fapt al existentei este faptul că este, de aceea dorința fierbinte de a fi fericit este legitimă și miraculoasă....Caută, dragule, să fii fericit cât timp ești tu de față, cât timp vei avea față; ferește-te vreodată să porți mască; nenorocul te recunoaște chiar înainte de a te naște. Dormi cât mai puțin cu putință, visează cât mai mult cu putință.(idem).
  • Și acum , dragule, am să te învăț ce trebuie să faci când n-ai să mai poți să fii. Spală-te și curățește-te!. Păsării Phoenix nu-i plac hoiturile și murdăriile.(idem).
  • Dragule, nu mă uita ca să nu te uite, la rândul tău, alții. Dragule, lasă măcar un cuvânt de-al tău să-mi fie lespede.Spune când spui sunt, cu gândul dus la mine. Eu te-am născut pe tine, dragule, renaște-mă tu.(idem).

Volumul " Operele imperfecte", 1979

  • Deodată mi-a explodat sticla ferestrei împroșcându-mă cu cioburi de vechi priviri. În cadru se arătă un înger atât de bucălat încât avea un cap rotund și două aripi ascuțite,- surâse la mine ca un cântec de leagăn:

- Ce faci, Nichita, acolo, ce faci? - Ung țeava pistolului i-am spus, ung țeava pistolului. - Dar e vechi, mi-a zis, e vechi, e din primul război mondial! De ce ungi cu ulei de măsline țeava pistolului? - Ca să fiu pregătit, i-am răspuns, ca să fiu pregătit, că ar începe din nou primul război mondial, d-aia, ca să fiu pregătit c-ar putea să înceapă din nou primul război mondial.("Papirus cu lacune").

  • Patru evanghelii scrie-vom despre căderea frunzei în toamnă. Matei zice-va:- Frunza de verdele verdelui cădea-va în toamnă.

Marcu striga-va:- De greutatea vieții și de viață pe viață cădea-va frunza în toamnă. Luca va zice:- Din nedragoste, din neînviată moarte, din verde repetat numai cu umbra cădea-va frunza în toamnă. Ioan se va ridica și va zice:- Toamna nu cad frunzele, toamna cade numai toamnă, ca o frunză cade toamna, toamnă. Stau și e toamnă și sunt frunză și cad oe pământ.("Evangheliile toamnei").