Nikolai Berdiaev

Nikolai Berdiaev - filozof rus.

Adevăr și Revelație

• Existența nu poate fi obiect al cunoașterii. Obiectivarea înseamnă întotdeauna alienare, desfigurare dublată de depersonalizare, pierdere a libertății, supunere la universal, cunoaștere prin concept.
• E inadmisibil, de exemplu, să se pretindă că Dumnezeu este cauza Universului. Între Dumnezeu și om nu poate exista o relație cauzală. Dumnezeu nu determină nimic: el nu este o putere exterioară sau superioară.
• Omul este tragic datorită naturii sale ambivalente, care îl face să aparțină celor două universuri și să nu se mulțumească doar cu unul din ele. În spatele omului natural (și includ sub această denumire omul social) se ascunde un altul, pe care îl voi numi transcendental. Acest om transcendental este omul interior, a cărui existență se situează în afara obiectivării. Lui îi aparține tot ceea ce, în ființă, n-a fost aruncat la periferie, tot ceea ce nu este alienat sau determinat în exterior; tot ceea ce este, în el, un simptom al apartenenței sale la împărăția libertății. E inexact și convențional să numim aceasta natura omului, chiar adăugând epitetul corectiv „superioară”, căci libertatea nu este „natura”, spiritul nu este natura, e o realitate de o altă specie... Omul transcendental se situează în afara distincției subiect-obiect.
• „Eu sunt calea, adevărul și viața”. Ce înseamnă aceste cuvinte? Ele vor să spună că adevărul nu are un caracter intelectual, exclusiv gnoseologic, că trebuie să-l înțelegem integral: el e existențial.
• Adevărul nu e un dat obiectiv, e o cucerire creatoare, o descoperire a spiritului creator și nu o cunoaștere reflectată a obiectului, a existenței obiectivate.
• Nu poate exista o atitudine pur intelectuală față de adevăr: în mod ineluctabil, ea va fi volitivă, electivă. Omul nu întâlnește niciodată un adevăr inclus în obiecte. Iar revelația este deja o construcție creatoare a adevărului.
• Nu există realmente decât un pragmatism al minciunii; aceasta deoarece minciuna este foarte utilă organizării vieții și joacă un rol enorm în istorie. Toți șefii, toți conducătorii societăților umane au apreciat minciuna socialmente utilitară; au fost inventate în acest scop mituri, conservatoare, revoluționare, religioase, naționaliste și sociale, care au fost luate drept adevăr, un adevăr fundamentat științific.
• Deși n-o recunoaște, știința acceptă multe noțiuni pur fideiste. Este în primul rând cazul noțiunii de existență a materiei, care e cum nu se poate mai problematică. A crede că obiectivitatea acestei existențe poate fi demonstrată științific e o naivitate. O pot pretinde doar savanții specializați, care ignoră complet filozofia. Astfel materialismul, care nu merită osteneala să fie dezbătut din punct de veder filozofic , este bazat în întregime pe o credință și din această cauză se transformă ușor într-o religie plină de fantezie, așa cum se întâmplă în marxism... Omul este prin natura sa o ființă credincioasă și rămâne așa chiar atunci când cade pradă scepticismului sau nihilismului. În felul acesta, el poate crede în neant, în nimic, credință care este cea mai răspândită în ziua de astăzi.
• Miracolul Revelației, inexplicabil prin cauzalitatea isorică, este miracolul intern al spiritului. Revelația se desfășoară în mediul uman și se produce prin om, ceea ce înseamnă că ea depinde de starea lui.
• Conform unei metafore îndrăgite de Kierkegaard, Dumnezeu rezidă în lume incognito. Revelația, dezvăluirea, e întotdeauna și o re-învăluire în taină.
• Omul este o ființă contradictorie care poate simți absența obiectului iubit într-un mod mai intrens și mai viu decât prezența sa. Teologia negativă ne învață despre un Dumnezeu căriua nu-i percepem prezența imanentă, deși ea rezidă în profunzimile noastre.
• Dumnezeu nu determină absolut nimic. Cuvântul conform căruia El este Creatorul universal cuprinde un element infinit mai încărcat de mister decât expresia unui raport de determinare. În raport cu Universul, Dumnezeu este libertatea și nu necesitatea și determinarea... Într-un anume sens, el deține mai puține puteri decât un jandarm, un simplu soldat sau un bancher.
• Tragedia lumii creștine e o tragedie a libertății și nu a destinului. Acesta e sensul tragediei la Dostoievski.
• Existența originară este libertatea și actul, este creația.
• Toate marile mișcări istorice săvârșite în numele ființei umane au sfârșit întotdeauna prin a se întoarce împotiva omului, pentru a-l lovi cu cruzime.
• Într-un anume fel, Dumnezeu a părăsit universul, iar vechea doctrină a Providenței nu mai trezește decât indignare și sarcasme... Orice explicație a suferințelor incomensurabile ale umanității ... prin natura păcătoasă a omului și prin pedeapsa divină stârnește o reprobare cât se poate de legitimă... Așa numita Providență se poate exprima prin faptul că Dumnezeu abandonează pământul, îl părăsește.
• Formele cele mai redutabile ale ateismului nu se manifestă în opoziție militantă și pasionată față de ideea de Dumnezeu sau față de Dumnezeu Însuși, ci într-un fel de ateism existențial și practic: ateism ce se exprimă prin indiferență și necroză interioară. Acest tip de ateism e răspândit în mod inconștient la creștinii din categoria formalistă.
• Oamenii i-au atribuit neîncetat lui Dumnezeu calitățile cele mai dezastruoase: îngâmfarea, arbitrariul, cruzimea, un gust al puterii. Prin urmare, creștinii n-au nici un motiv să se arate mulțumiți de ei înșiși sau să-i subaprecieze pe cei preocupați de problema lui Dumnezeu.
• Din punct de vedere psihologic, trebuie să distingem două forme de ateism. Mai întâi, un ateism satisfăcut, optimist, care își găsește expresia în ușurarea resimțită de om la gândul că nu există Dumnezeu... Pe de altă parte, există un alt tip de ateism care constă în a spune: „Dumnezeu a fost asasinat”, așa cum făcea Nietzsche. Primul repetă: „Dumnezeu a murit, slavă Domnului! În consecință, ne putem organiza viața de aici, după bunul nostru plac”. Celălalt spune, în replică: „Ce tragedie că Dumnezeu a murit! Totul e pierdut, viața nu mai are nici un sens pentru noi.”
• Un astronom și fizician remarcabil cum este Eddington nu se teme să facă următoarea mărturisire cu privire la rezultatele științei: „...Ceva necunoscut care realizează ceva care ne scapă.”
• Dacă Dumnezeu nu există, omul este pe de-a-ntregul supus acestei societăți și acestei naturi, devenind sclavul necesității sociale și naturale. Credința în Dumnezeu este carta libertăților umane.
• Păcatul nu constă în nesupunerea la poruncile divine, ci în servilitate, în pierderea libertății, în supunerea față de o lume inferioară, altfel spus, în ruperea alianței teandrice.
• [Doctrina predestinării] nu e decât o sperietoare și o sistematizare metodică a terorismului.
• Se poate evalua gradul de dezvoltare a conștiinței morale a unui om după atitudinea sa față de gheena veșnică.
• Paradoxul moral al răului constă în faptul că el produce la adepții îndârjiți ai binelui o atitudine de răutate, de neîncredere și de ură față de cei răi sau considerați ca atare, de exemplu față de adversarii ideologici. În felul acesta, lupta împotriva răului se transformă ea însăși într-un rău.

Traducere de Ilie Gyurcsik, Editura de Vest, Timișoara, 1993.