Søren Kierkegaard

Søren Aabye Kierkegaard - filozof și scriitor danez.

Frică și cutremur

• A putea reveni astfel încât în aceeași secundă să pară că a stat pe loc și a umblat, a face din saltul în viață un mers, a exprima în mod absolut sublimul în pedestru - o reușește doar acel cavaler [al credinței], și acesta este singurul miracol.
• Credința e chiar acest paradox, că individualul, ca individual, e mai presus de universal și e justificat în fața acestuia, nu ca subordonat, ci ca supraordonat totuși, a se remarca, astfel încât individualul, după ce va fi fost, ca individual, subordonat universalului, acum prin intermediul universalului, devine individualul care, ca individual, stă într-un raport absolut cu Absolutul.
• E o prostie (sau vreun zvon răspândit de vreun triton) faptul că așa-zisa educație aleasă ferește o fată de seducție. Nu, existența este mai dreaptă și mai cinstită: există doar un singur mijloc [de apărare] și acesta este inocența.
• Epoca noastră nu rămâne la credință și la miracolul ei care transformă apa în vin, ci merge mai departe, transformând vinul în apă.
• Heraclit obscurul, cel care și-a așternut gândurile în scrierile depuse în templul Dianei (pentru că gândurile i-au fost armura vieții și de-aceea le-a atârnat în templul zeiței), Heraclit obscurul spunea: „Omul nu poate trece de două ori prin apa aceluiași râu”. Heraclit obscurul a avut un discipol care nu a rămas la acest nivel, ci a mers mai departe, adăugând: „nu se poate [trece prin același râu] nici măcar o dată.
• În această viață mă mulțumesc să fiu căsătorit cu mâna stângă, iar credința e îndeajuns de umilă pentru a o pretinde și pe dreapta; că aceasta înseamnă umilință nu neg și nici nu voi nega niciodată.
• Numai pasiunea împotriva altei pasiuni devine o coliziune poetică, și nu acea zarvă a detaliilor înăuntrul aceleiași pasiuni.
• Poetul sau oratorul nu poate săvârși ceea ce săvârșește eroul, el poate doar să admire, să iubească și să se bucure prin intermediul eroului. Totuși, poetul nu e mai puțin fericit; căci eroul este, ca să spunem așa, natura sa mai bună, de care e îndrăgostit și-n care se desfată pentru că nu mai este el însuși, și iubirea sa poate fi admirație.(...) El își urmează chemarea inimii, iar când a aflat ceea ce căuta, rătăcește pe la ușa fiecăruia cu cântecul ori cu povestea sa, pentru ca toți să-l admire pe erou precum el însuși și toți să fie mândri de erou, asemeni lui.(...) Dacă rămâne astfel fidel iubirii sale, dacă înfruntă zi și noapte acea viclenie a uitării care l-ar îndepărta de erou, atunci poetul și-a desăvârșit opera, s-a alăturat eroului care l-a iubit și el întocmai, căci poetul este natura mai bună a eroului, neputincioasă, într-adevăr, ca orice amintire, dar simultan transfigurată, ca orice amintire.
• Sunt profund convins că Dumnezeu este iubire; acest gând are pentru mine o validitate lirică originară.
• Tăcerea e capcana demonului și cu cât este mai profundă, cu atât mai terifiant devine demonul. Dar tăcerea e și înțelegerea reciprocă dintre divin și individual.